Interculturalitatea în romanul fabulă contemporan

        Identitatea este o noţiune fundamentală a socializării, efect al condiţionării reciproce a dimensiunii individuale şi sociale a fiinţei umane. Manifestarea ei ca structură complexă poartă amprenta condiţionării de contactele individului, ceea ce o situează   într-o perpetuă construcţie.

Dinamica elaborării ansamblului identitar individual reclamă, pe de o parte, definirea eului, factor important al imaginii de sine, iar pe de altă parte, afirmarea, exprimarea acestuia în cadrul grupului (căruia îi aparţine sau al altuia, diferit).

B. Turner şi P. Hamilton (ed.) disting în Citizenship. Critical concepts, lucrare apărută la Londra în 1994, trei niveluri în definirea eului:

• nivelul supraordonat, care are în vedere identitatea fiinţei umane în raport de diferenţiere cu alte specii;

• nivelul intermediar, orientat spre definirea eului personal ca membru al unui grup în interiorul căruia identitatea socială primară comportă existenţa unor similitudini în interiorul acestuia şi diferenţieri faţă de alte grupuri;

• nivelul subordonat, care converge către definirea persoanei văzută în singularitatea şi unicitatea ei; procesul construirii identităţii antrenează comparaţii interpersonale şi o mecanică a diferenţierii eu - celălalt atât în interiorul grupului, cât şi în exterior. (Turner, cf. Cozma: 2001, p. 116).

     Comparaţiile interpersonale operante prin similitudini şi diferenţe conduc la cristalizarea unei imagini pozitive, destul de dificil de realizat dacă se are în vedere numărul practic nelimitat de contacte pe care individul le poate avea în contextul socializării şi care pot antrena imagini mai puţin faste.  În această direcţie de investigare, L. Rainwater (1987) propune conceptul de identitate validă. Înţeleasă asemenea unei convergenţe identitare triplusemnificată – cine eşti şi cine simţi tu că eşti; cine eşti şi ce le dezvălui celor din jur că eşti; ceea ce crezi că spun ceilalţi despre tine – identitatea validă se construieşte ascendent şi realist prin combinaţia a patru elemente:

• modul cum ne privim pe noi înşine;

• modul cum ne comportăm, determinându-i pe ceilalţi să ne cunoască;

• modul cum suntem percepuţi de ceilalţi;

• modul cum ne tratează ceilalţi.

      Identitatea personală, privită ca proces dinamic, pluralist şi interactiv, poate fi discutată şi în termenii unei structuri subiective pe care individul o posedă ca efect al recunoaşterii de sine, ceea ce nu exclude deschiderea unei constanţe individuale (manifestată prin tendinţe, atitudini, sentimente, reprezentări) spre integrarea noului. De altfel, dacă acceptăm fiinţa umană în condiţiile existenţialităţii sale sociale, putem pune problema elaborării unor strategii identitare, prin care aceasta îşi menţine constanţa fiinţării, imprimând un sens integrator experienţei ce induce valori şi norme de existenţă: „Identitatea este dialectică, activă, autoprogresivă. Identitatea personală este o identitate de valori, de construcţie a eului în consens cu o tablă sau ierarhie valorică” (Cucoş: 2000, p. 143). Ea permite astfel sinelui să se menţină în starea de re-cunoaştere, de re-probare, care face posibilă exprimarea acelor forme ale culturii pe care şi le atribuie sau prin care doreşte să fie cunoscut din cel puţin două considerente:

• într-o ordine de idei, individul are simultan mai multe identităţi (etnică, profesională, lingvistică, sexuală, familială, politică, etc.), anumite roluri sociale şi stiluri de viaţă;

• în altă ordine de idei, individul devine ceea ce este în esenţa sa – o fiinţă culturală -  prin dialectica statusului, rolurilor şi modelelor culturale, ultimele reprezentând concretizări, materializări ale valorilor etern umane, ale comunităţii naţionale şi ale saeculum-ului.

      Concluzia la care se poate ajunge este că, din perspectivă valorică, procesul constitutiv al identităţii presupune situarea eului în spaţiul şi mişcarea timpului, prefigurarea acestuia în funcţie de dispoziţii unice şi particulare şi, totodată, valorificarea experienţei prin negocierea identităţii prescrise, referinţă de sorginte suprapersonală, societală.

      Identitatea socială este considerată a fi produsul interacţiunilor dintre individ şi mediul în care există, fiecare persoană definindu-se printr-o apartenenţă la grupul social, sursă a valorizării şi semnificării sale prin atribuire (asumarea unui element al culturii ca o componentă a propriului eu) şi prin categorizare (revendicarea apartenenţei la o categorie identitară).

      Identităţile colective se formează nucleic, conform studiilor de sociologie, în funcţie de tradiţiile culturale, forţele politice şi confesiuni şi disting trei tipuri bazale, delimitate pe criteriul apartenenţei specifice:

• „apartenenţa naturală (sex, culoarea pielii), pe care rolurile sociale o transformă în entitate socială;

• apartenenţa înnăscută (etnie, religie, naţionalitate), care poate fi schimbată, cu o mai mică sau mai mare greutate;

• apartenenţa dobândită (prin formaţie, instrucţie, incluziunea într-o organizaţie)”  (Cucoş: 2000, p. 143).

Apelul la identitatea colectivă pe care membrii unui grup minoritar îl pun în practică este dublu justificat prin tendinţa de a asigura coeziunea internă a grupului şi în sensul apărării acestuia de alte identităţi colective ce tind să devină dominante. A renunţa la conceperea exclusivist etnică a grupurilor minoritare şi a avea o perspectivă constant contextualizată în determinarea relaţiei minoritate-majoritate înseamnă a uzita achiziţii cognitive şi un cod moral şi civic, ale căror merite se oglindesc într-un ansamblu principial de convieţuire în societăţile multiculturale în care egalitatea, libertatea şi toleranţa nu sunt doar forme fără fond.

Raportul dintre identitatea individuală şi identitatea colectivă relevă o „combinatorică de subidentităţi” mobilizate dinamic şi situaţional în procesul identificării formale (de exemplu naţionalitatea), fără discernământ, pe baza unei identităţi întâmplătoare (de exemplu împrejurarea de a te naşte pe un anumit teritoriu).  Aceeaşi combinatorică de subidentităţi funcţionale în manieră circumstanţială în interiorul subgrupului trimite către trei dimensiuni ale identităţii personale, configurată pe relaţia diferenţă-asemănare şi repartizată pe trei niveluri:

• la nivelul bazal se configurează acea dimensiune a identităţii individului care îşi creează treptat particularităţi, având sentimentul asemănării cu ceilalţi membri ai grupului şi concomitent pe acela al separării de alţii, ceea ce îi permite delimitarea de exgrup, distingerea eului de noi;

• la al doilea nivel se evidenţiază o a doua dimensiune a identităţii individului care face progrese constructive sub influenţa prizei de conştiinţă a secvenţelor prin care trece, fără să excludă modul diferenţiat în care o investeşte;

• la cel de-al treilea nivel caracteristicile personale metamorfozează dimensiunea identităţii individului, astfel încât el se distinge de un altul, membru al aceluiaşi grup. (cf. Camilleri, Vinsonneau: 1996, p. 23)

            Spre exemplificare oferim romanul Eu, gândacul. Scris de Anton Marin şi apărut la Institutul European în 2009, acesta propune cititorului contemporan ce-şi refuză orgolios lectura naivă sau neatentă un univers ficţional în care diegeza funcţionează sub imperiul epicului evenimenţial, surprins mai ales dialogic în ample secvenţe relevante pentru dominanta comică a stilului individual al prozatorului. Dominat de teatralitate, discursul narativ pus sub semnul subiectivităţii capătă coerenţă în linia iradierilor mesajului transfigurat artistic de autorul Anton Marin. Acesta creează, prin intermediul instanţelor comunicării narative reprezentative pentru un număr mare de tipare caracterologice ancorate organic în mediocritatea societăţii româneşti contemporane, un cadru deschis interacţiunilor spirituale, fin subliniate în manifestarea lor ondulatorie pe linia de demarcaţie trasată ingenios între zona ficţiunii fabulistice şi cea în care personajele creează prin individualitatea lor iluzia veridicităţii spiritului uman.

            Incipitul romanului debutează sub semnul autenticităţii formulei narative, născută chiar din semnificaţia primului cuvânt – Adevărul – filtru al conştiinţei lucide ce-l individualizează pe narator, un comunicator decis să-şi scrie povestea, iniţial „cam blocat” în plan pragmatic, însă salvat în intenţiile sale scriitoriceşti de perspectiva generalizator pavloviană pe care o adoptă asupra noastră, a oamenilor „în general”. Se întrevede asfel încă din primele rânduri ale cărţii abilitatea unui narator alter-ego de a oferi - într-un stil ce aminteşte de construcţia realistă a textului epic - lectorului atent la ceea ce citeşte indicii despre modalitatea în care fiinţele de hârtie trăitoare în culturi diferite – a derizoriului împărtăşit românesc şi a libărcilor uimitor de adaptabile efortului de civilizare întreprins de Şefu – îşi joacă rolul în conflict de pe poziţii mai mult sau mai puţin flexibile. Primele pagini ale romanului oferă fundamentele portretistice ale personajului narator în ipostaza sa umană, Dan C. Mihăilescu, cadru didactic universitar pasionat de jocul de bridge, care îi propune unui scriitor, prieten al fratelui său din America, să-i transpună între copertele unui roman viziunea despre povestea transformată ulterior într-o „tărăşenie” cu gândaci. În timpul unei partide de joc pe parcursul căreia încearcă să-l prelucreze psihologic pe scriitor pentru a-l convinge să devină copărtaş la prezumtiva lucrare în care un tip se transformă în gândac, protagonistul primeşte debusolat şi oarecum descumpănit refuzul romancierului, care consideră subiectul ieşit din tragic şi din zona parabolei filozofice. Situaţia îl determină să îşi declare disponibilitatea de a scrie el însuşi cartea în perioada vacanţei. Întors acasă după jocul la finalul căruia pierde umilitor deşi era favorit – a se înţelege posibil din aceasta că probabil majoritarii favoriţi într-un context relaţional cu minoritarii nu ies neapărat câştigători din competiţie – Dan vede filmul Milenei, un „documentar artisticoid” din care află cum Universul se pune în slujba omului şi-i îndeplineşte aspiraţiile graţie încrederii, atitudinii pozitive şi puterii de autoconvingere. Face comentarii care urmează gradat scala acid-extrem bazic-sulfuros, înjură infantil, fumează două ţigări chiar în sufragerie şi îşi face o cafea folosind apa din termosul lăsat de Cateluţa în bucătărie. Ieşit pe balcon să-şi savureze licoarea, se simte măgulit să privească de sus, ca un gândăcel, pe cei care se canonesc muncind jos şi reflectează asupra acestei ipostaze existenţiale, independentă ca variantă de fiinţare liberă de contingenţe precum „obligaţii”, „datorii” sau „alegerea ta”, o ipostază simplă şi faină, demnă de a fi îndeplinită de „ditamai entitatea”. Sub imperiul unei plăcute toropeli se destinde, dă comanda şi adoarme, nu înainte de a-i fi trecut prin minte dilema remarcabilă, de o formidabilă profunzime, a aspectului care prevalează în viaţă: „Domnule, ce anume prevalează în viaţă, chimismul sau atitudinea?”. Trezindu-se lenevos şi satisfăcut, deşi parcursul existenţial libărcesc ulterior va dovedi contrariul acestor trăsături, naratorul constată că e un gândac de bucătărie, în a cărui gămălie de creier încăpuse toată mintea omenescă. Îşi acceptă varianta trupescă destul de repede, credem că tocmai din acest motiv nu manifestă vreo criză identitară incipientă, faptul probând pe parcursul defăşurării evenimentelor evidenţa manifestării nivelurilor supraordonat, intermediar şi subordonat în definirea propriului eu, dar şi a procesului secvenţial derivat din apropierea de alteritatea subculturii libărcilor, înţeleasă în manieră etapizată pe criteriul raportării la sine. În unghi rezumativ, epicul evenimenţial centrat pe traiectul formativ identitar al protagonistului se desfăşoară pe parcursul a câteva zile, naratorul jucând cartea scriitoricească a substanţialităţii, pe care o afişează declarativ de fiecare dată când consideră că se impune o reajustare a semnificativului societal filtrat de conştiinţă şi de formaţia ştiinţifică. Luni de dimineaţă, ca într-un nou ciclu coerent de formare şi autodefinire identitară, gândacul povestitor mărturiseşte că se află într-o situaţie nouă în care vălureşte un noian de semne de întrebare, un vălmăşag de incertitudini şi de variante, definitorii pentru o alteritate contextuală dată de perspective şi proporţii diferite ale spaţiului şi, implicit, ale raportării propriului eu la acesta. Aflat în prima fază a şocului cultural, naratorul rezolvă cu abilitate urgenţele (setea şi foamea) savurând mirosul pâinii de la distanţă şi trăind o „adevărată euforie a mâncatului” (Marin: 2009, p. 30), trăieşte luna de miere încercând „senzaţii nemaipomenite”, este preocupat de arhitectura locală a propriului apartament şi descoperă, graţie sentimentului mândriei zgândărite şi al curiozităţii teribile alimentată de-a lungul unui interesant bildungsparcurs, obiceiurile interesante ale oamenilor: întâlnirile pe care tanti Cateluţa le are în propria-i casă cu amantul Vijulie sau planurile puse la cale în maşină de mediocrii clasei de mijloc româneşti Bebe şi Nicoleta. Fazele dezorientării şi ale ostilităţii sunt rapid depăşite, căci gândacul asimilează noul cod în cel cunoscut printr-un demers de identificare a unor echivalări acceptabile. Deşi expus pericolelor de tot felul, sare de la etaj încrezător în armura sa chitinoasă, ajunge pe pământ sporindu-şi încrederea în forţele proprii şi pătrunde temerar în noua realitate, conştientizând că aceasta nu mai poate fi exprimată în vechiul cod. Ajuns în biroul de la facultate – drumul parcurs până aici îi evidenţiază calităţile adaptative – descoperă că poate comunica cu libărcile. Se apropie într-un ritm accelerat de noul cod pe care îl foloseşte în comunicarea cu acestea şi care este alcătuit dintr-un cumul de mijloace ce ţin de chimism, de fizică vibratorie sau gestualitate. După o scurtă secvenţă narativă cu tuşe distincte în linia explicaţiilor legate de demersul traducerii cât mai adecvate a dialogurilor din gândăcească în română, caracterizată prin conştientizarea eventualelor nepotriviri lexicale, sintactice, morfologice sau de topică, dialogul cu primul gândac, Dorinel, îi creează imaginea panoramică a gândăcimii româneşti. O subcultură trăitoare în spaţiul universitar, nenominalizată individual, care se deosebeşte doar prin existenţa a patru clase: albii, „mai amărâţi, mai belalii”, roşii, maroniii şi negrii. Devenit Şefu, naratorul alter-ego devine Mare Erou Civilizator al unei populaţii de 20 de milioane de gândaci care îi recunosc deşteptăciunea, îi ascultă sfaturile şi discută despre el cu simpatie şi entuziasm ponderat, atitudini stereotipe comparate cu ale românilor la fiecare început de mandat prezidenţial. Considerându-se cel mai luminat autocrat de pe planetă, Şefu se confruntă cu realităţile şi codurile culturale diferite pe care la relativizează mijlocind convergenţe simbolice şi distanţându-se critic în beneficiul investigării ansamblurilor culturale: organizează populaţia de libărci creând ad-hoc un nucleu dur cu ajutorul căruia îşi difuzează şi îşi pune în practică ideile, îi învaţă să numere şi să scrie dar şi să-şi dea nume prin alegerea unor criterii de codificare (numele iniţial ales - „vreun milion dintre ei şi-au spus Brânză, iar un alt milion Salam”, derivatul adjectival după clasă, numele lunii în care au eclozat şi un prenume), le coordonează varii operaţiuni strategice menite să împiedice genocidul, să o înlăture din corpul profesoral pe Anicuţa Săvulescu sau,   printr-o nouă haiducie, pe directorul Ciucurel, dom’Relu pentru amici şi admiratoare, oportunistul care-şi încheie tranzacţiile ilicite cu evidenta garanţie verbală „Chipintaci, moşule!”.

            Textul conţine numeroase aspecte variaţioniste ale identităţii interculturale, pe care fiecare personaj implicat în contactul în speţă şi-o construieşte, pus fiind în situaţia de a comunica frecvent cu celălalt, văzut ca variantă existenţială plasată în arealul alterităţii, şi dobândind asfel o personalitate ce corespunde evoluţiei de la etnocentrism la acceptarea şi aprecierea celeilalte culturi şi a aspectelor diferenţiatoare ce o caracterizează. Întâia fază ciclică a negocierii identităţii, cea care corespunde încercării şi erorii – engl. trial and error –, se derulează în biroul de la universitate, prima conversaţie a naratorului cu libarca numită ulterior Dorinel evidenţiind interlocutori ce se studiază reciproc. Pentru a observa diferenţele, dar mai ales asemănările necesare fundamentării comunicării, insecta constată holbându-se uluită că naratorul e străin şi că miroase altfel decât orice gândac, afirmă că deşi e le fel, e altcumva, iar naratorul se adaptează comunicării şi, mizând pe apartenenţa gândacului la românitate, se exprimă lapidar şi elocvent pentru a nu crea senzaţia că îl sfidează cu tăcerea sa. În faza a doua, a construirii identităţii relaţionale, actanţii proveniţi din culturi diferite ajung repede la o bază mutual acceptabilă, îşi dezvoltă progresiv relaţia, graţie idealului împărtăşit de a înlătura genocidul cu toate efectele colaterale avantajoase lui Şefu care nu poate uita de fosta identitate şi  confluează aproape imperceptibil cu cea de-a treia, în care renegocierea identităţilor culturale se realizează fără eforturi pe baza identităţii relaţionale emergente. Spre exemplu, Dorinel, ca exponent al culturii libărcilor, îşi negociază identitatea dovedind o sporită abilitate individuală de a gestiona raportul dintre securitatea percepută şi propria-i vulnerabilitate conştientizată, este motivat în relaţionarea cu naratorul şi probează resurse cognitive, afective şi comportamentale ce facilitează confirmarea propriei identităţi, armonizarea comunicării cu interactantul şi asumarea intercomprehensiunii. Din acest punct de vedere, finalul cvasideschis  al romanului nu îl plasează nici pe narator într-o zonă mai îndepărtată. După o perioadă scurtă în care, confesându-se ca orice spirit analitic, mărturiseşte că era împresurat de remuşcări, amintiri şi nostalgii ce-i îndepărtaseră liniştea, descurajat de refuzul gândacilor de a învăţa să joace bridge - strigaseră la unison „Şefu’, da’ ăsta nu-i joc, ăsta-i chinuială pă faţă! E un joc pentru cineva extraordinar dă dăştept” - naratorul redevine om. Îşi revede tatăl, se întoarce la facultate dominat de o linişte sufletească incredibilă, conversează cordial cu profesorul Cuzbăşan, căruia decide să nu-i povestească adevărul din spatele aventurii, mizând pe resursele sale de înţelegere şi pe neaşteptatul umor, şi însailă un ultim dialog cu Dorinel. Urmele lăsate de mina de grafit pe foaie poartă amprenta a două identităţi ce nu vor mai reveni niciodată la întâile ipostaze şi deschid, pentru cititorul dispus să accepte posibilitatea că există în lume şi altcineva „în setar”, fine semnificaţii colaterale şi, de ce nu, potenţiale:

„ŞEFU, TU EŞTI?

„EU SUNT, DORINELE!”

„TE-AI FĂCUT OM?”

„AM REDEVENIT OM”[…]

„MARE, MARE PĂCAT ŞEFU!”

Prof. AnneMary Merlușcă