Interculturalitatea în oglinda            dimensiunii religioase a existenţei

 

Încă din cele mai vechi timpuri viziunea poporului român asupra interculturalităţii s-a materializat,

atât din punctul de vedere al religiei, cât şi din punctul de vedere al limbii. Raportându-ne astfel la o

perioadă istorică pentru a demonstra interculturalitatea pe criterii lingvistice, apare interesantă

posibilitatea alegerii pătrunderii slavilor la nord şi sud de Dunăre începând cu secolul al VI-lea. În acest

context, putem afirma faptul că influenţa slavă s-a manifestat pe două căi: calea populară, orală, şi calea

cărturărească, cultă sau scrisă. Mai mult decât atât, dintre consecinţele influenţei slave pot fi amintite

printre altele bilingvismul şi organizarea statală în cnezate şi voievodate.

Din perspectivă religioasă,reorganizarea bisericii s-a realizat în perioada convieţuirii cu slavii,

astfel oficierea slujbei facându-se în limba slavonă. Putem menţiona faptul că alfabetul limbii slavone, cel

chirilic, a fost inventat de călugării Chiril şi Metodiu.

Mergând de-a lungul secolelor şi ajungând în secolul al şaptesprezecelea putem menţiona faptul

că începuturile literaturii româneşti sunt strâns legate de contextul ariei culturale din răsăritul Europei,

arie culturală fundamentată pe tradiţia bizantină.

O contribuţie importantă la dezvoltarea literaturii române a avut-o începând din secolul al

şaptesprezecelea,înlocuirea limbii slavone ,folosită ca limbă de cult şi în variantă oficială a cancelariilor

domneşti, cu limba română, consecinţa imediată fiind traducerea de cărţi religioase din slavonă în

română.

Primul traducător al românilor a fost diaconul Coresi, cărturar care a luptat în mod conştient pentru

introducerea limbii române in biserică, pentru răspândirea ştiinţei de carte în româneşte. Datorită

tipăriturilor coresiene, s-a răspândit scrisul românesc tot mai mult,începând să înlocuiască treptat limba

slavă din cancelariile domneşti şi biserică.Astfel el a fost primul care a tradus ,,Scrisoarea lui Neacşu din

Câmpulung” către judele Braşovului,diaconul realizând în mod incoştient legături interculturale,traducând

din limba slavonă în limba română.

Scrisoarea se încadrează în ansamblul istoric al relaţiilor foarte strânse dintre negustorii  din Braşov şi cei

din oraşele din Moldova şi Ţara Românească.

,,I pak dau stire domnie tale za lucrul turcilor, cum am auzit eu ca împaratul au esit den

Sofiia si aimintrea nu e, si se-au dus in sus pre Dunare. I pak sa stii domniiata ca au venit un om de

la Nicopoe de mie me-au spus ca au vazut cu ochii loi ca au trecut ceale corabii ce stii si domniiata

pre Dunare in sus. I pak sa stii ca baga den tote orasele cate 50 de omin sa fie ajutor in corabii. I

pak sa stii cumu se-au prins neste mester den Trigrad cum vor treace aceale corabii la locul cela

strimtul ce stii si domniiata.I paks pui domnietale de lucrul lu Mahamet beg cum am auzit de

boiari ce sunt megiias si de gineri-miu Negre cumu i-au dat imparatul slobozenie lui Mahamet beg

pre io-i va fi voia pren Teara Rumaneasca iara el sa treaca. I pak sa stii domniiata ca are frica mare

si Basarab de acel lotru de Mahamed beg, mai vartos de domniele voastre. I pak spui domnietale,

ca mai marele miu, de ce am inteles si eu. Eu spui domnietale, iara domniiata esti intelept si aceste

cuvinte sa tii domniiata la tine, sa nu stie umin multi, si domniele voastre sa va paziti cum stiti mai

Trecând de la relaţiile dintre negustori şi români, putem vorbi şi de relaţiile de natură culturală ce

se realizau prin traducerile cărţilor cu caracter religios din limbile influente la acea perioadă.

Astfel cărţile în limba română sunt primite cu rezervă atât de credincioşi cât şi de preoţi, temători ca

ele să nu cuprindă erezii. Se ştia că numai carţile luterane şi calvine se tipăreau în româneşte, pentru

propagandă şi conform tradiţiei cărţile  dreptei credinţe ortodoxe nu puteau fi tipărite decât în limba slavă.

Pentru a risipi neîncrederea, Coresi traduce şi tipăreşte în 1577 Psaltirea slavo-romaână, dându-le o

dovadă că nu numai cărţile eretice dar şi carţile dreptei  credinţe ortodoxe pot fi tipărite în limba română

şi dovada putea fi dată de textul slavon tipărit în paralel. Atât textul românesc din Psaltirea aceasta cât şi

al Psaltirii din 1570 sunt reproduse după textele traduse în Maramureş.

Astfel putem vorbi de o prejudecată care a apărut odată cu traducerea cărţilor cu caracter religios,

din slavă în română, prin care oamenii de diferite statuturi sociale din perioada Evului Mediu aveau o

1

impresie comună cu privire la aceste traduceri, mai précis domina cu frica unei erezii.În acest

context,realizarea interculturalităţii este existentă în spaţiul românesc,dar nu la un nivel

complex,principala barieră fiind prejudecata.

În viaţa Bisericii au existat mereu oameni aleşi de Dumnezeu pentru a schimba istoria comunităţilor

de credincioşi în care au trăit. Evenimentele cele mai importante din istoria Bisericii - construirea unor

biserici mărete, înfiinţarea unor instituţii de seamă, scrierea cărţilor importante pentru credinţa creştină -

sunt toate marcate de personalităţi deosebite, care au avut priceperea necesară şi ajutorul haric de a realiza

lucruri unice, înnoitoare, care dăinuie până în zilele noastre. 

O primă personalitate a culturii religioase române care a realizat schimburi interculturale a fost

mitropolitul Varlaam. În Grecia este publicată cartea ,,Comoara,, lucrare ce îi aparţine lui Damaschin

Studitul,şi care a stat la baza scrierii Cazaniei lui Varlaam. Adevărul este că, acest tip de lucrare nu

reprezintă o scriere originală, ea fiind fundamentată pe o culegere de predici din diferite izvoare.Astfel

Cazania este mai mult o sinteză decât o lucrare personală. În acest sens se poate vorbi de realizarea

interculturalităţii prin culegerea de informaţii exterioare, mai exact greceşti,fiind asimilate cu stratul

autohton.

Cartea românească a lui Varlaam a cunoscut o răspândire mult mai largă decât orice altă carte

românească veche,ajungând nu numai în mâna vlădicilor şi a preoţilor,ci chiar şi a credincioşilor de la

sate astfel,ea contribuind la realizarea religiozităţii umane.

O altă lucrare a mitropolitului Varlaam care a făcut posibil schimbul intercultural,de data aceasta el

cauzând intrigi, a fost ,,Răspuns la Catheizmul calvinesc”.Mitropolitul Varlaam era împotriva

calvinizmului,un exemplar din scririle calvinilor din Transilvania a ajuns în mâinile sale,citindu-l el l-a

considerat ,,plin de otravă de moarte sufletească”.Mitropolitul combătea mai apoi principalele învăţături

calvine expuse în Catheismul Transilvaniei,dezvoltând învăţatura ortodoxă despre Sf.Scriptură ,credinţa şi

faptele bune,Biserică,Taine,cinstirea sfinţilor şi a icoanelor etc.În acest context,el perpetuând idea de

unitate atât a religiei cât şi a poporului.

Din cele expuse anterior,reiese faptul că mitropolitul a fost unul din marii ctitori ai culturii noastre şi

unul din făuritorii limbii literare dar şi un mare sprijinitor al românilor ortodocşi transilvăneni în lupta lor

pentru apărarea Ortodoxiei.

Mergând de-a lungul anilor mai exact pe la jumătatea veacului al XVII-lea,işi face apariţia

descendentul lui Varlaam,mitropolitul Dosoftei care adăpându-se din izvoarele autentice ale ortodoxiei

,începe munca grea pentru introducerea limbii române în biserică.

Cunoştinţele sale în domeniul limbilor vechi (elina,latina) sau a unor limbi şi culturi moderne

(polona,ucraineana,rusa,neogreaca) justifică ipoteza unor eventuale studii în Polonia ,aducând astfel

influenţe literare polone,acestea făcând posibilă realizarea schimbului de culturi.

Acţiunea cărturărească a lui Dosoftei este impresionantă prin raportare la contextul cultural al

secolului al şaptesprezecelea:

 A tradus literatură dramatică şi istorică universală

 Ca monah la Probota a tradus pentru prima dată istoriile lui Herodot

 A revizuit traducerea Vechiului Testament realizată de Nicolae Milescu

 La rugămintea patriarhului Ioachim al Moscovei a tradus din greceşte în slavo-rusă mai multe

lucrări teologice. Lucru care a facilitate relaţiile cultural-religioase din spaţiul românesc cu

ruşii.

În concluzie, primele lucrări în versuri în limba noastră,între care se impun Psaltirea şi

fragmentul de dramă,cărţile de slujbă în româneşte,cele patru volume din vieţile sfinţilor,îl aşează pe

mitropolitul Dosoftei în rândul marilor ctitori şi făuritori ai limbii literare românesti.De aceea bogata sa

activitate cărturărească ,la care se adaugă viaţa sa zbuciumată şi moartea departe de pământul ţării,îl fac

vrednic de preţuirea şi cinstirea noastră.

Conform spuselor lui Nicolae Cartojan mitropolitul Dosoftei a reprezentat punctul culminant al

dezvoltării literaturii religioase în Moldova.În Muntenia activitatea religioasă ajunge la apogeu în vremea

lui Brîncoveanu cu mitropolitul Antim Ivireanul. Însă înaite ca Antim Ivireanul să facă parte din cultura

2

românească, el s-a născut în Iviria (Georgia), mai târziu în urma conflictelor cu otomanii, ajunge rob la

turci, stand mulţi ani la Constantinopol, învăţând limba greacă, arabă şi turcă, precum şi meşteşugul

sculpturii, picturii şi al broderiei. În anul 1690 este adus în Ţara Românească de către domnitorul

Constantin Brâncoveanu.Aici se face schimbul intercultural datorită diferenţei naţionalităţii,prin apariţia

diferitelor tehnici de pictură,sculptură şi broderie,asta reprezentând asimilările din alte state.

O lucrare importantă a mitropolitului a fost ,,Didahiile”, în aceste Didahii osândea felurite

păcate ale vremii sale,mai ales ale marii boierimi.Cunoaştem de la el 28 de predici la diferite duminici si

sarbatori si 7 cuvantari ocazionale,toate înfatişand pe Antim ca om de cultură deosebită.În predicile

sale,n-a fost influenţat de alti predicatori,cum s-a susţinut mult timp,ci ele sunt originale,bine gândite şi

legate de realitaţile vieţii.

,,Ce neam înjură ca noi,de lege,de cruce,de cuminecătură,de morţi,de comândare,de

lumânare,de suflet,de mormânt,de colivă,de prescuri,de ispovedanie,de botez,de cununie,şi de

toate tainele sfintei biserici şi ne ocărâm şi ne batjocorim noi înşine legia?Oare, nu înjurăm

cu acestia toate pre Dumnezeu?Oare,nu ocărâm cu acestia poruncile Lui?”

Între anii 1708 şi 1716 îdeplineşte funcţia de mitropolit al ţării Româneşti,întemeind noi

tipografii.Mai mult decât atât,în toamna anului 1716 a fost închis,la porunca turcilor, şi trimis în surghiun

la Mănăstirea Sf. Ecaterina din muntele Sinai. Văzând cele întâmplate, ostaşii decid martirizarea şi

aruncarea lui în râul Tunghia,lângă Adrianopol.

Mitropolitul Antim Ivireanul şi-a pus toate cunoştintele,rîvna şi priceperea în slujba Bisericii şi a

credincioşilor care-l primiseră cu atâta dragoste.Tipograf,autor de lucrări originale,traducător,artist,ctitor

şi sprijinitor al Ortodoxiei şi al românilor transilvăneni,Antim Ivireanul este una din figurile cele mai

luminoase din trecutul B.O.R.

Continuând incursiunea noastră religioasă de-a lungul secolelor,putem evidenţia faptul că tot mai

multe state s-au declarat ortodoxe printre care amintim:Bulgaria, Rep.Moldova, Georgia, Grecia,

România, Rusia şi nu în ultimul rând Serbia, acestea în mare majoritate respectând dogma ortodoxă.

Prezenţe ortodoxe semnificative se găsesc şi în multe alte ţări din America, Africa şi Europa, datorată în

special comunităţilor formate prin emigrarea Est-europenilor.

Tot în domeniul religios, putem face trimitere la stilurile arhitecturale manifestate în spaţiul

românesc, mai precis în Moldova. Putem aminti primele influenţe care au marcat arhitectura românească,

mai exact stilul bizantin şi cel gotic originar din Transilvania. Astfel au fost realizate mănăstiri precum

Probota, Ostrov, Humor (Moldova, majoritatea). În decursul anilor apar noi influenţe europene şi slave, în

acest domeniu, vorbind de stilul neogothic, ortodoxo-musulman, stilul brâncovenesc şi anexe separate de

ortodoxie. Toate acestea făcând parte din procesul interculturalităţii.

O personalitate marcantă din perioada evului mediu de pe plaiurile Moldovei,a fost Ştefan cel Mare

sau Ştefan Vodă,care şi-a exercitat diversele calităţi precum diplomaţia,curajul,vitejia şi multe altele ce au

ţinut la porţile Europei,valurile de otomani. În timpul său, țara a dus multe lupte pentru independență

împotriva mai multor vecini, cum ar fi Imperiul Otoman, Regatul Poloniei și Regatul Ungariei.

Iată cum îl descrie Grigore Ureche în cronica sa: "Fost-au acest Ștefan, om nu mare la statu, mânios,

și degrabă a vărsa sânge nevinovat: de multe ori, la ospețe omorâia fara giudeț. Amintrelea era om întreg

la fire, neleneșu și lucrul său știa a-l acoperi și unde nu găndeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie

meșter, unde era nevoie, însuși se vârâia ca văzându-l ai săi să nu îndărăpteze și pentru aceia raru războiu

de nu-l biruia și unde-l biruiau alții nu pierdea nădejdea că știindu-se cădzut gios se ridica deasupra

biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui și fiul său, Bogdan-vodă, urma lui luase de lucruri vitejăști cum

se tâmplă: den pom bun roade bune or să iasă.

Conform legendei, cel care spunea în actele scrise că este din mila lui Dumnezeu domn al Țării

Moldovei , a zidit 44 mănăstiri și biserici, conform tradiției, după fiecare luptă câștigată o biserică. Plină

de semnificaţie duhovnicească este ruga Sfântului Ştefan cel Mare înfăţişată pe steagul biruinţelor sale cu

chipul Marelui Mucenic Gheorghe "purtătorul de biruinţa" ucigând balaurul cel cu multe capete. "O,

rabdatorule de patimi şi purtătorule de biruinţă, Mare Mucenic Gheorghe, care în nevoi şi nenorociri eşti

3

grabnic apărător şi ajutător şi celor necăjiţi bucurie nespusă, primeşte de la noi şi această rugăciune a

smeritului robului Tău, domnul Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţarii Moldovei ...".

Mai mult decât atât, din această rugăciune reiese faptul că domnitorul Moldovei a fost o mare

personalitate ce a marcat religiozitatea acelui timp.

Pe de altă parte, putem afirma că datorită războaielor, mai precis schimbului intercultural situat în

relaţie de oponenţă,s-au construit nenumărate biserici şi mănăstiri,astăzi fiind recunoscute de către

U.N.E.S.C.O.

Nu în ultimul rând,trebuie reamintită apostolicitatea creştinismului românesc ca rezultat al

interacţiunilor diferitelor culturi.Cel care a făcut posibilă apariţia dreptei credinţe,mai exact a

ortodoxismului a fost Sf. Apostol Andrei.

Sfântul Apostol Andrei s-a născut în Betsaida Galileia, localitate situată pe ţărmul Lacului

Ghenizaret, în nordul Ţării Sfinte.Mai mult decât atât putem menţiona faptul că acest apostol a venit din

ţara sfântă pentru a ne creştina pe noi şi pentru a perpetua dreapta credinţă.

Ataşamentul faţă de religia creştină este dovedit în Dobrogea de numărul mare de martiri creştini,

care şi-au dat viaţa pentru credinţa în Iisus Hristos începând cu persecuţia împăratuluilui Deciu (249-251)

până la persecuţia lui Diocleţian şi a ajutorului său Galeriu. Se cunosc mai multe nume de creştini care au

suferit moarte martirică în timpul persecuţiilor, iar numărul lor denotă atât vitalitatea creştinismului, dar şi

continuitatea elementului autohton, în parte încreştinat.

Sintetizând cele de mai sus, şi potrivit surselor istorico-religioase putem afirma faptul că apostolul

Andrei a existat intr-adevăr,desigur există şi păreri contra.În fruntea grupului care atestă existenţa

apostolului Andrei în România se situează mitropolitul Dosoftei, care se bazează pe Sinaxarul Bisericii

din Constantinopol. Ceilalţi istorici din această grupare iau în considerare şi alte izvoare, fără să

constatăm la ei o analiză globală şi critică a lor.

În concluzie,religiozitatea încă din cele mai vechi timpuri a fost şi va fi un mod de realizare a

interculturalităţii.Mai mult decât atât,datorită existenţei religiei s-au perpetuat şi manifestat anumite valori

spirituale care în mare parte au fost acceptate de poporul român, dar şi de către alte popoare creştine.

Astfel, încheiem prin a vă prezenta un citat ce defineşte conceptul religiozităţii:

,,Religia poate fi definită ca un sistem de credinţe şi practici prin intermediul cărora un grup de

oameni se luptă cu problemele fundamentale ale vieţii umane.”

 

Nica Alexandra, clasa a XI-a D

Prof.coord. Sorina Merlușcă