DOMNIA ȘI POLITICA EXTERNĂ A LUI NEAGOE BASARAB (1512-1521)

​

STUDIU ȘTIINȚIFIC, REALIZAT DE PROF. ȘĂLARU ȘTEFAN

​

     Este bine cunoscut faptul cǎ în orice manual sau tratat de istorie generalǎ, numele lui Neagoe Basarab este legat  de istoria arhitecturii sau a artei, numele domnitorului de la Argeş apare bine conturat ca unul dintre ctitorii de excepţie ai culturii medievale româneşti . În mod obişnuit, opera îi este ilustratǎ cel puţin prin douǎ remarcabile realizări : una în domeniul arhitectonic şi artistic-monumental de cult de la Curtea de Argeş – cealaltă în cel literar –„Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul sau Theodosie’’. Aceste douǎ creaţii de excepţie sunt atât de cunoscute , încât , în mod firesc , orice om de culturǎ le asociază cu viaţa şi cu domnia lui Neagoe Basarab, trecându-se de cele mai multe ori peste celelalte lucrǎri ale sale Până nu demult, Neagoe Basarab era cunoscut istoricilor noştri drept un domnitor vestit  ctitor de biserici şi iubitor mai degrabă al ceremoniilor religioase, decât preocupat de rezolvarea unor probleme de stat. În relitate însă, cei nouă ani de  domnie se caracterizează printr-o intensă activitate diplomatică. În istoriografia modernă, primul care a realizat un portret al voievodului a fost A.D. Xenopol, care, bazându-se pe cercetarea cronicilor, schiţa portretul voievodului rezumându-se doar la firea sa evlavioasă, care nu-i prea dădea răgazul de a se îndeletnici şi cu alte lucruri în afară de ceremoniile religioase. Judecând independent de activitatea politică şi religioasă, ci numai pe temeiul operei scrise a voievodului, Haşdeu l-a socotit un Marc Aureliu al evului mediu românesc.[1]

Domnia lui Neagoe Basarab (1512-1521)

Neagoe Basarab îşi începe cariera politică în condiţii favorabile familiei sale. În privinţa originii lui Neagoe Basarab, unii istorici îl socot fiu legitim al lui Basarab cel Tânăr (Ţepeluş), cu o soră a Craioveştilor, Neaga; alţii îl consideră fiu nelegitim al aceluiaşi, Neaga fiind nu sora, ci soţia lui Pârvu Craiovescu. Izvoare contemporane — Viaţa Patriarhului Nifon, un raport al beglerbegului Rumeliei şi un memoriu al unor boieri pribegi adresat Porţii — înlătură cu totul paternitatea lui Ţepeluş, şi-l arată pe Neagoe ca fiu al lui Pârvu Craiovescu. La fel citim şi într-un act de la Mihnea Turcitul, din 17 mai 1589, ca şi în Letopiseţul cantacuzinesc. Oricare ar fi adevărul, un fapt rămâne sigur: Neagoe era înrudit de aproape cu Craioveştii, nepot drept lui Barbu, banul Olteniei, lui Radu şi Danciu. Cu ajutorul acestora şi a begului dunărean Mehmet, a luat domnia la 23 ianuarie 1512, după decapitarea lui Vlăduţ.[2] Neagoe Basarab în ascensiunea sa politică, ocupase câteva dregătorii, mare postelnic (1501—1509) şi mare stolnic (1510—1511, noiembrie). Neagoe Basarab s-a urcat pe tron la 23 ianuarie cu ajutor turcesc. Analiza evenimentelor pe plan extern între anii 1510-1512 ne dovedeşte că în această vreme s-a produs un moment de criză politică în sud-estul european pe care Craioveştii l-au exploatat în favoare lor.[3] Este vorba despre luptele care s-au dezlănţuit între fiii lui Baiazid al II-lea, pentru succesiunea la tronul Imperiului Otoman, lupte care îşi au începutul din anul 1510. Bătrân şi bolnav, Baiazid al II-lea şi-a văzut disputată moştenirea încă din timpul vieţii. Preferinţele sultanului şi ale marelui vizir se îndreptau către Ahmed, fiul cel mai mare. Selim, cel de-al doilea fiu, fire războinică şi voluntară, câştigând prin aceasta cea mai mare parte a ienicerilor şi a unor conducători militari ai imperiului, nu acceptă situaţia ca fratele său mai mare să devină sultan, din care pricină părăseşte guvernământul său din Asia şi trece la Caffa, în Crimeea, unde era sangeac fiul său, viitorul sultan Soliman Magnificul. Datorită legăturilor de rudenie pe care le stabileşte cu hanul tătar, Selim reuşeşte să obţină sprijinul militar al acestuia şi porneşte în anul 1511 din Preop spre Cetatea Albă şi Dobrogea spre Constantinopole; nu reuşeşte să se înţeleagă cu tatăl său Baiazid, ajungându-se în cele din urmă, în septembrie 1511, la un conflic armat între tată şi fiu. Baiazid reuşeşte să obţină victoria, iar Selim înfrânt se retrage la Varna, de unde trece iarăşi în Crimeea, pentru a organiza o nouă campanie. Faptul că Ahmed încerca să-şi construiască un imperiu în Asia pe seama nepoţilor săi, dar mai ales o răscoală a ienicerilor din iarna lui 1511 care îl vroiau pe Selim, ca urmaş, pentru calităţilor lui militare, care lipseau fraţilor săi, îl determină pe Baiazid să-i îngăduie lui Selim să vină la Dunăre. Împotriva obiceiului de a nu se da prinţilor sangeacuri în Europa, Baiazid îi dă lui Selim sangeacatul Semendriei. Acesta nu se mulţumeşte numai cu atât, ci anexează Vidinul şi ţinutul Cruşevaţ[4], cu intenţia de a-şi mări posesiunile şi de a-l înlocui pe tatăl său.

În lupta dintre diversele tabere care se formaseră în Imperiul Otoman au fost antrenate, prin forţa lucrurilor, şi Ţările Române. Prin aşezarea lor, acestea puteau să se opună venirii lui Selim la Dunărea de Jos, sau puteau fi socotite ca ajutoare în calculele partizanilor Baiazid şi Selim. Bogdan cel Orb a încercat, iniţial, să se opună lui Selim. Până la urmă, succesele lui Selim, presiunile exercitate de acesta şi de aliaţii săi, tătarii, faptul că nici ungurii, nici polonii nu au fost capabili să trimită nici un ajutor, l-au determinat pe domnul Moldovei să ducă tratative cu Selim. Pe de altă parte, luptele pentru tronul Imperiului Otoman au slăbit autoritatea centrală, sangeacii de la marginea imperiului au căpătat o mai mare libertate de acţiune. Descoperirea unui nou document turcesc vine să arunce noi lumini asupra importanţei pe care Ţara Românească a avut-o în aceste împrejurări.[5] Sprijinul Ţării Româneşti îi interesa şi pe Selim şi pe Baiazid. În asemenea împrejurări critice are loc ruptura dintre Craioveşti şi Vlăduţ, după cum scrie Mehmed, sangeacul din Nicopole, sultanului Baiazid: „Voievodul Vlad i s-a supus prinţului Selim. Deoarece Barbul (este vorba de marele ban) l-a sfătuit să nu i se supună, el nu s-a înţeles cu Barbul şi şi-a pus în gând să-l omoare.” [6] Dacă ar fi să ne luăm după Mehmed, conflictul dintre Craioveşti şi Vlăduţ a izbucnit pentru că ultimul a trecut de partea lui Selim. S-ar putea ca spusele lui Mehmed să nu fi fost decât o justificare a faptelor sale. Schimbarea de domn în Ţara Românească are, însă, o strânsă legătură cu evenimentele din Imperiul Otoman. Luptele pentru tronul imperial au creat o stare de dezordine şi de această situaţie a profitat şi sangeacul Nicopolei, care sprijină urcarea lui Neagoe în scaunul Ţării Româneşti. În scrisoarea trimisă sultanului Baiazid, Mehmed îl sfătuia pe stăpânul său: „Să daţi steag rudei mele Pârvul oglu (fiul lui Pârvu-Neagoe) – spunea Neagoe – şi să-l numiţi domn, asfel că, dacă prinţul Selim va merge asupra voastră, supusul de mine să mă duc împotriva lui, din orice parte mi se va porunci, cu oastea Ţării Româneşti şi să dau 100.000 de aspri mai mult decât haraciul trecut”[7] Scrisoarea lui Mehmed ne arată că înlocuirea de domn din Ţara Românească se făcuse fără încuviinţarea sultanului. Craioveştii îl ridicau pe Neagoe domn, nu cu preţul unei umiliri, ci cu promisiunea că îl vor ajuta pe sultan împotriva fiului său. Promisiunea lui Mehmed şi a noului domn că îl vor sprijini pe Baiazid nu este făcută din oportunism, cu scopul de a obţine încuviinţarea sultanului pentru un fapt împlinit. Că este aşa, ne-o demonstrează reacţia din tabăra partizanilor lui Selim. Hasan, beilerbeiul Rumeliei, unul dintre susţinătorii lui Selim, alarmat de evenimentele din Ţara Românească, îl informează prompt pe Selim de cele petrecute şi face proiectul unei acţiuni care să ducă la înlocuirea lui Neagoe. Din scrisoarea lui Hasan paşa, aflăm câteva amănunte interesante despre felul în care a luat Neagoe domnia. Beilerbeiul Rumeliei accentuează şi el că înlocuirea lui Vlăduţ s-a făcut fără voia sultanului. Mehmed a strâns 100 de turci şi, alăturându-se celor amintiţi mai sus boieri munteni – pe care de altfel nu-i numeşte – care se supuneau lui Barbu şi lui Pârvu, l-au îmbrăcat de-a dreptul cu burcă pe fiul lui Pârvu şi i-a dat un steag cu vârful aurit, zicând că: „Pe fiul lui Pârvu l-a trimis împăratul”[8].

Hasan considera ca Mehmed „şi-a făcut de cap” dând steag unui „ghiar haramzade”, adică fiu de spurcat, fără origine domnească şi se temea că, în situaţia creată prin numirea lui Neagoe ca domn, „duşmanii vor ataca din toate părţile ţara otomanicească”[9]. Hasan, îi cerea lui Selim să vină cu tătarii lui la Nicopole, unde, unindu-se cu rumelioţii, pe care îi aduna el însuşi, urmau să treacă Dunărea la Giurgiu şi să-l pună voievod pe „fecioraşul de domn” care era cu adevărat beizadea şi care se afla alături de Selim şi să câştige în felul acesta prăzi, glorie şi siguranţa că au scăpat de un adversar.

Ceea ce îi îngrijora pe partizanii lui Selim se poate spune că ar fi fost şi legăturile dintre Neagoe şi Ioan Zapolya. Un arz al boierilor pribegi, nedatat, dar care se referă, după toate aparenţele, la împrejurimile în care Neagoe s-a urcat în scaunul ţării, îi arătau lui Selim, ajuns sultan, că noul voievod căuta alianţa ungurilor.[10]

Dându-şi seama că şansele lui Selim cresc, Mehmed şi Neagoe adoptă o poziţie conciliantă faţă de el. Se poate spune că această atitudine a lui Neagoe şi a aliatului său să fi împiedicat realizarea proiectului lui Hasan de a ataca Muntenia şi, în acelaşi timp, să-i fi îngăduit lui Selim să pornească asupra Adrianopolului şi să-l înlăture, în cele din urmă, pe Baiazid al II-lea.  Rolul pe care îl jucase Ţara Românească în luptele pentru tronul otoman, felul în care Neagoe a ocupat scaunul, au determinat relaţii de încordare între voievodul muntean şi Selim, în primii săi ani de domnie. Evenimentele din Asia, solicitând mereu atenţia sultanului, îi vor îngădui însă lui Neagoe să-şi păstreze scaunul şi să aibă parte din partea turcilor. Aşadar, dezordinea şi confuzia din Imperiul Otoman, create de luptele dintre Baiazid al II-lea şi Selim, au îngăduit urcarea pe tron a lui Neagoe, fără ca acest act să constituie o accentuare a jugului otoman. O dată urcat pe tron, prima grijă a lui Neagoe a fost aceea de a-şi consolida domnia atât în interior, cât şi pe plan extern. Paralel cu consolidarea poziţiei sale în interior, Neagoe încearcă să-şi creeze relaţii cu puterile învecinate.

Politica externa a lui Neagoe Basarab

Poziţia internaţională a celor două Ţări Româneşti la începutul secolului al XVI-lea, când se crease un nou raport de forţe pe plan internaţional, nefavorabil Ţărilor Române, impuneau acestora o politică externă prudentă. Dacă până la sfârşitul secolului al XV-lea existase o oarecare unitate a lagărului creştin şi se putea conta în cazuri extreme pe ajutorul unguresc sau polon, tratatele încheiate de aceste regate cu turcii în pragul secolului al XVI-lea şi incapacitatea lor de a da ajutoare masive, verificată chiar şi atunci când nu existau asemenea tratate, dovediseră limpede domnilor români că orice luptă antiotomană, care nu era un război de apărare impus de turci, constituia o aventură. În această diferenţă semnificativă se reflectă cele două direcţii fundamentale pe care se desfăşoară eforturile de politică externă în cei nouă ani de domnie ai lui Neagoe Basarab: pe de o parte, păstrarea păcii cu turcii în condiţiile unui tribut care nu implica amestecul acestora în treburile interne, pe de altă parte, spre întreţinerea unor relaţii diplomatice întinse cu toate forţele politice ostile Imperiului Otoman, în aşa fel încât Ţara Românească să nu se afle izolată în faţa colosului turcesc şi să poată primi la nevoie un ajutor de la aceste puteri creştine care, în mod tradiţional, erau aliate ale Ţărilor Române în lupta contra turcilor. Relaţiile de prietenie, în primul rând cu regatul ungar şi cu Transilvania, care ocupa o poziţie specială, aproape autonomă în cadrul acestui regat, constituie preocuparea fundamentală în cadrul politicii externe al lui Neagoe în lumea creştină. Dar eforturile sale diplomatice nu se mărginesc aici. Ele se extind şi la celălalte puteri creştine, ajungând până la şeful ideologic şi – după ierarhia medievală – suveranul tuturor principilor occidentali, papa. Această diplomaţie impusă de împrejurări şi acceptată ca o necesitate, datorită poziţiei geografice a Ţării Româneşti, chiar de către partenerii ei creştini, este favorizată de împrejurările de ordin general care au dat posibilitatea Ţărilor Române să stea în centrul unei activităţi diplomatice foarte vii, întreţinută de puterile occidentale şi având la bază ideea de cruciadă antiotomană. Neagoe se dovedeşte, în lumina documentelor, un atent observator al raportului de forţe pe plan internaţional. Echilibrul foarte delicat între cele două lumi care se întâlneau şi se confruntau la graniţele Ţărilor Române a fost, evident, favorizat de condiţiile externe şi, în primul rând, de situaţia din Imperiul Otoman care, la începutul domniei lui Neagoe, se afla într-o stare de anarhie internă, iar mai târziu, va fi preocupat în special de cuceriri în Asia Mică. Abia în ultimul an de domnie, când turcii, sub conducerea lui Soliman Magnificul, reîncep marile campanii de cuceriri în Europa, care vor duce la prăbuşirea regatului ungar, se va vedea cât de fragilă şi ineficientă era solidaritatea creştină şi cât de îndreptăţit fusese Neagoe să nu se aventureze, în numele ei, într-o acţiune militară antiotomană. Domnia lui Selim a rămas înscrisă în analele otomane print-o cruzime doesebită, dar şi prin realizări remarcabile. Rezultatul lor a fost constituirea unei puteri centralizate ale cărei roade le va culege fratele său, Soliman Magnificul.[11]

Selim duce tratative pentru a-şi asigura liniştea la graniţa de apus a Imperiului. La 4 martie 1512 anunţă înscăunarea sa Veneţiei şi îşi manifestă dorinţa de a menţine relaţii amicale cu ea. În acelaşi scop trimitea ambasadori regelui Ungariei şi Rodosului. O dată pregătirile militare şi diplomatice terminate, la 29 iulie 1512, Selim pleacă din Constantinopole în Asia Mică, unde avea să rămână până toamna târziu. Datorită acestor împrejurări, care îi asigură liniştea în primul an de domnie, Neagoe a putut face faţă opoziţiei interne, a avut răgazul necesar să se ocupe de consolidarea domniei şi să reziste conflictului cu Moldova, care izbucneşte acum. Selim se întoarce la Constantinopol în luna decembrie şi zvonurile încep să circule despre pregătirile turceşti în vederea unui atac al Semendriei. Dar şi la începutul anului 1513, Selim a trebuit să-şi concentreze atenţia asupra evenimentelor din Asia Mică. Deşi îl înfrânsese şi îl ucisese pe Ahmed, copiii acestuia ocupau Caramania, iar Selim a fost nevoit să organizeze o nouă armată pe care s-o trimită împotriva lor, la începutul primăverii anului 1513. Luptele duse împotriva fraţilor săi sunt victorioase, executându-i, devenind astfel stăpânul atotputernic al întregului Imperiu Otoman. Stăpân pe situaţie în interior, sultanul îşi schimbă atitudinea faţă de vecinii europeni. Una dintre aceste cauze o reprezintă şi atacul dus fără convingere de banul Croaţiei împotriva Semendriei, atac la care ar fi participat – după unele informaţii veneţiene, cărora nu li se poate da crezământ – şi Neagoe. Ca răspuns, turcii atacau în luna iunie Orşova şi Severinul. Solul ungur trimis să trateze la Poartă este expediat fără să se ajungă la o înţelegere, situaţia devenind foarte încordată la graniţele de sud ale Ţării Româneşti. Această stare este agravată şi de faptul că regatul ungar este incapabil să ia iniţiativa nou creată. Evenimentele din anul 1514, pierderea Belgradului în 1521 şi prăbuşirea regatului însuşi în 1526 vor arăta, de altfel limpede, totala incapacitate a feudalilor maghiari de a organiza pe plan mai larg o acţiune ofensivă sau defensivă împotriva turcilor.

Aşadar, domnia lui Neagoe Basarab nu se deosebeşte sub raport militar şi politic; nu avem de înregistrat nici războaie, nici vreo activitate diplomatică deosebită Însemnătatea domniei lui Neagoe stă în fapte de ordin bisericesc şi cultural, clădind biserica mănăstirii de la Curtea de Argeş, biserica mitropoliei din Târgovişte.  Lui i se mai datorează şi schitul Ostrov din insula de pe Olt, în judeţul Argeş. A făcut apoi diferite îmbunătăţiri şi adăugiri la mănăstirile Tismana şi Cozia, a dăruit mănăstirii Comana moşia Tătăreşti şi a mai ridicat o a doua biserică în Târgovişte, cu hramul Sfântului Gheorghe. Totodată, Domnul este şi autorul celui dintâi manual de învăţătură pentru fiii de domni scris de un cărturar român, cunoscut sub titlul „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie”, lucrare moral-politica, carte de înţelepciune, de sinteza politică şi îndreptar practic, însumând o îndelungată experienţă a cârmuirii.[12]

Bibliografie:

 B.P. Haşdeu  ,,cuvente den bătrâni”, vol I Bucureşti , 1879.

,,Călători străini despre Ţările Române”, vol. I, Bucureşti, 1968.

Constantin C. Giurescu ,,Istoria Românilor”, vol II, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Buc. 1943

Dan Zamfirescu ,,Neagoe Basarab şi învăţăturile către fiul său Theodosie”Editura Minerva, 1973.

E.Hurmuzachi  ,,Documente privitoare la istoria românilor”.

I.Donat ,,Domeniul Craioveştilor”, după Manole Neagoe.

Mustafa A. Mehmed ,,Documente turceşti privind istoria României, vol. I, 1455-1774”, Bucureşti, 1976.

Mustafa Ali Mehmet “Două documente turceşti despre Neagoe Basarab”, în Studii. Revistă de istorie, 21, nr. 5 (1968), pp. 921-928.

Manole Neagoe ,,Contribuţii la problema aservirii Moldovei faţă de Imperiul Otoman”, Bucureşti, 1964.

[1] B.P. Haşdeu  ,,cuvente den bătrâni”, vol I Bucureşti , 1879.

[2] Constantin C. Giurescu ,,Istoria Românilor”, vol II, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Buc. 1943, p.150-151

[3] M. Neagoe, ,,Contribuţii la problema aservirii Moldovei faţă de Imperiul Otoman (Înţelegerea dintre Bogdan cel Orb şi Selim din anul 1512)”, 1964, p. 314.

[4] Mustafa Ali Mehmet, ,,Douǎ documente turceşti despre Neagoe Basarab, in „Studii” nr.5 /1968”, p. 921-928

[5] Mustafa Mehmet, op.cit., p. 921-928.

[6] Ibidem, p. 927.

[7] Mustafa Mehmet, op. cit., p. 927.

[8] Ibidem, p. 926.

[9] Ibidem, p. 929.

[10] Mustafa Mehmet, op. cit., p. 925.

[11] Constantin C. Giurescu ,,Istoria Românilor”, vol II, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Buc. 1943, p.150-151

[12] Ion Donat,,, Fundaţiunile religioase ale Olteniei. Mănăstiri şi schituri”, 1937, p. 96